O rezervație a biosferei, 2 geo-parcuri, 12 parcuri naturale, 13 parcuri naționale, 35 de ture fotografice, 70 de oameni implicați în proiect, 90 de ore de pândă, 175 de zile petrecute în teren, 19 000 de kilometrii străbătuți cu mașina, sute de kilometrii parcurși pe jos, sute de fotografii realizate, 8 expoziții de fotografie în aer liber cu mii de vizitatori... așa arată cifrele celui mai mare proiect de fotografie de natură, realizat până acum în România.

În momentul în care îți dedici trei ani din viață unui proiect, în cea mai mare parte constituit din muncă voluntară, la final te întrebi dacă a meritat. Ei bine, oricât de mult aș pune în balanță cifrele de mai sus, pot spune că acest proiect a meritat pe deplin. Următoarea întrebare firească ar fi, de ce? Probabil că aici este mai greu de răspuns, însă o să încerc să fac și acest lucru. Nu o să încep să vă spun că a meritat pentru că am vrut să ajut parcurile și organizațiile implicate, pentru că asta a fost în definitiv scopul proiectului și nu neapărat motivația mea principală. O să vă spun că acest proiect a meritat pentru că m-a ajutat să evoluez, m-a ajutat să văd munca de teren altfel, m-a învățat să înțeleg că, indiferent cât de greu poate fi uneori, nu îți rămâne decât să mergi înainte. Am plecat la drum, la începutul primei ture din proiect, cu ideea în minte că trebuie să demonstrez altora ce țară frumoasă avem, iar acum, la final, îmi dau seama că în primul rând mi-am demonstrat mie acest lucru. Da, dincolo de scopul lui altruist, acest proiect a fost unul personal, în care să mă regăsesc și în care să mă pierd uneori. Dar pentru a înțelege tot ce s-a întâmplat, haideți să vă descriu un pic ce am realizat până în acest moment.

România Sălbatică a plecat de la necesitatea parcurilor naționale și naturale din țară, de a se promova cu imagini frumoase. Împreună cu WWF România am structurat activitatea în două etape, una dedicată parcurilor naționale, cealaltă celor naturale. Am început astfel să merg pe teren și să fotografiez, iar pe măsură ce avansam să mai scriu scurte povestioare și să mai public imagini din locurile văzute. După mai bine de 12 luni am reușit să definitivăm toate cele 13 parcuri naționale și Rezervația Biosferei Delta Dunării, iar cele mai interesante 50 de fotografii au constituit o expoziție în aer liber, ce a fost vernisată în opt orașe ale țării: București, Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov, Sibiu, Constanța, Craiova și Iași. Expozițiile itinerante s-au întins pe parcursul unui an de zile, însă, în același timp, am continuat să merg prin parcurile naturale, în număr de 12 și prin cele două geo-parcuri. Vremea caniculară de peste vară și seceta, mi-au prelungit cu mai bine de șase luni întreaga perioadă dedicată acestei părți de teren, așa că am definitivat totul cu o întârziere de peste jumătate de an. Privind în urmă, îmi amintesc fiecare pas, iar asta pentru că fiecare deplasare pe teren a fost o aventură în sine. În Munții Rodnei am fotografiat până seara târziu pe vârful Ineu, iar apoi am mers până la refugiu pe întuneric, doar pentru a dormi câteva ore și pentru a pleca înapoi, în aceeași zonă, la răsărit. După ce am fotografiat o oră, am mai tras un pui de somn timp de vreo două ore, tolăniți la soare. În parcul național Cheile Nerei – Beușnița, la fiecare pas eram atent să nu cumva să calc pe o viperă, deși îmi doream să văd și să pozez una, însă nu am găsit nimic. Seara la canton, când m-am pus pe prispa acestuia să mă descalț, era cât pe ce să mă așez pe un pui. În ture am întâmpinat atât vreme excelentă de fotografiat, însă și zile cumplite, în care nu reușeam să facem mai nimic. Astfel, în Ceahlău, am avut baftă de lumini extrem de fotogenice și, timp de trei zile, de câte o mare de nori în fiecare dimineață. În schimb, în Defileul Jiului, fiecare zi a fost extrem de senină și fără prea multe momente interesante. În Buila – Vânturarița m-a nins aproape trei zile în continuu, așa că a trebuit să amân tura pentru toamnă, când am avut parte de niște lumini de apus incredibil de frumoase, dar și de un traseu de vreo șapte ore, pe toată creasta acestui munte, printr-un labirint de jneapăn și bolovani. În Piatra Craiului am coborât în Poiana Închisă doar fiindcă îmi era extrem de sete, însă pentru că am întâlnit o capră neagră cu puiul ei, am uitat de toate și am petrecut mult timp împreună cu aceste animale. Doar după câteva ore mi-am adus aminte cât de sete îmi este și m-am dus să mă răcoresc la izvor. Pentru că îmi doream un apus de soare în Șaua Strunga, a trebuit să răzbat prin nămeți până la brâu ca să ajung, însă după o muncă monumentală de mai bine de o oră, am fost răsplătit cu cel mai frumos apus de soare pe care l-am văzut până acum în Bucegi. În parcul natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina am descoperit Cheile Băniței, un peisaj la care visam de multă vreme, dar care nu știam unde se află, iar în Vânători – Neamț mi-am petrecut noaptea alături de o turmă de mistreți, ce au tot dat târcoale foișorului în care dormeam. În Putna – Vrancea am mers într-un punct de belvedere pentru răsărit, care a necesitat o trezire pe la patru dimineața și apoi o urcare de mai bine de o oră și jumătate prin pădure, pe o pantă aproape imposibilă, fără ca măcar să văd o singură rază de lumină caldă, ci doar niște nori învolburați. În Balta Mică a Brăilei, din cauza inundațiilor, am mers cu barca prin coronamentul copacilor, iar în Lunca Prutului, am stat la pândă mai bine de șapte ore, într-o poziție foarte incomodă, doar pentru că doi lopătari își făceau de lucru în fața mea și nu am vrut să nu îi sperii. Lista poate continua la nesfârșit și cu alte pățanii, pentru că fiecare imagine obținută cu strădanie, are în spate o poveste.