Plecăm cu noaptea-n cap. Ca fotografi suntem obișnuiți cu asta, însă acum mijlocul de transport este unul inedit. Fiecare pas este o legănare în față sau în spate pentru a compensa panta. Uneori mai alunecăm de-o parte sau de alta... dar e distractiv. Cine ar fi crezut că ne vom începe dimineața astfel? Pereții de stâncă sunt impunători, iar uneori suntem parcă într-un labirint. Ocolim niște bolovani, urcăm ceva trepte, trecem pe sub o arcadă, ne rugăm să nu fim prea pe lângă prăpastie... și tot așa pentru mai bine de o oră. Dacă am fi fost pe jos, sigur deja acum am fi fost frânți, mai ales cu rucsacii din spate. Din când în când ne mai oprim pentru jumătate de minut, nu pentru a căuta drumul, pentru că acesta este foarte bine știut, ci pentru a da un ușor răgaz celor care duc tot greul. Începe să se lumineze și parcă peisajul devine și mai ofertant. Culorile încep și ele să își facă apariția, nu cele de pe cer pentru că este înnorat, însă rocile sunt absolut fascinante. La un moment dat observăm un măgăruș ce se ascunde la intrarea într-o grotă, un cadru foarte interesant, însă aparatele sunt în rucsac. Chiar de erau afară, încă nu este suficientă lumină. Ne resemnăm și ne gândim că poate la întoarcere vom mai vedea aceeași scenă. Slabe șanse, însă nu se știe niciodată. Măgărușul privește către colegii lui care nu au șansa să se odihnească, nu prea curând, au de purtat în spate niște fotografi, iar drumul este departe de a fi ajuns la final. Mai este până la Mănăstire, cea mai mare clădire sculptată din această lume de piatră. Drumul urcă, pantele se fac din ce în ce mai abrupte, la fel și prăpăstiile, noroc că pasul celor care ne poartă este atât de sigur. Aventura noastră este în toi. Din când în când se mai aude cu glas tare... tam taram taaam, tam taraaam... tam taram taaam, tam taraaam tam tam... în gând cu toții fredonăm asta.

Am fost mereu fascinat de lumea arabă, probabil datorită cărților de aventură pe care le-am citit în copilărie, sau poate datorită celor „O mie și una de nopți“, cert este că această zonă mereu m-a ispitit la explorare. Nu a durat mult până să ne vină ideea unei ture foto pe aceste meleagurile, care ne-au dat nouă vesticilor atât de multe, însă pe care noi acum le privim cu atâtea prejudecăți. Iordania a fost de departe cea mai ofertantă alegere, așa că am început să ne pregătim. Această țară deține un teritoriu relativ mic în cadrul Orientului Mijlociu, însă în ciuda contextului politic a reușit să se țină departe de conflictele ce macină această parte a lumii, chiar dacă are granițe cu Irakul, Siria, Arabia Saudită, Israelul sau Palestina. Și-a câștigat independența de sub tutela Marii Britanii în 1946, însă de-a lungul istorie acest teritoriu a fost râvnit de mai toate imperiile vremii, începând cu grecii lui Alexandru cel Mare, continuând cu romanii și mai târziu cu Imperiul Otoman. Cei care și-au lăsat cel mai mult amprenta asupra acestui loc, în special în partea de sud a țării, au fost cu siguranță nabateenii.