Uneori plec la drum cu niște idei în minte, însă sunt deschis mereu la ce urmează să se întâmple. În natură este greu să ai un plan foarte bine stabilit, tocmai pentru că natura este imprevizibilă și cred că tocmai acest lucru o face specială. Am mers de multe ori în căutarea unui subiect și am venit acasă cu ceva și mai spectaculos decât m-aș fi așteptat. Secretul este să fi mereu deschis.

De cele mai multe ori, fotografiile mele preferate se identifică cu niște momente deosebite trăite în natură, iar mai de fiecare dată acestea implică animale. Eram în Uganda în pădurea Kibale în căutare de cimpanzei. Pentru protecția lor regulile sunt foarte stricte aici și ai voie să stai cu ei doar o oră. Am cărat după mine un teleobiectiv fix de 400mm f/2.8 și un D800 montat pe trepied. Împreună cântăreau undeva la aproape 10kg, pe care trebuia să le plimb prin jungla deasă și pe un teren accidentat. De data asta chiar plecasem de acasă cu o imagine în minte, în care aveam animalul la nivelul solului și fotografiam prin vegetația din fața mea ca amorsă... și am obținut acest cadru, însă cu sacrificiile de rigoare. Iată toată această întâmplare așa cum am povestit-o la acea vreme într-un articol:

„Aștept de mai bine de o oră, cu ochii ațintiți către coronamentul copacilor. În general este destul de liniște, însă din când în când se pornește o hărmălaie de nedescris. Sunt un pic resemnat. Deși am avut baftă să găsim repede un grup de cimpanzei, aceștia stau sus în copaci și se hrănesc cu smochine coapte, pe care parcă le aruncă ostentativ către capele noastre, fără a fi măcar conștienți de dorința noastră de a-i fotografia. Ora pe care avem voie să o petrecem în prezența lor este gata. Un strigăt îndepărtat dă un semnal. Pentru noi este doar un țipăt, însă pentru cimpanzei se pare că înseamnă altceva. Încep cu toții să coboare din copaci printre noi, iar momentele ce urmează sunt unele dintre cele mai intense pe care le-am trăit vreodată. Ghidul ne face semn că trebuie să plecăm și să urmăm cimpanzeii, iar eu nu stau pe gânduri și încep urmărirea. Nu suntem făcuți pentru asta. Lianele se prind de noi, terenul accidentat ne joacă feste, alunecăm, ne târâm, ne agățăm, într-o cursă nebună. Pentru un moment totul se liniștește. Respir ușurat și realizez că am pantalonii sfâșiați, mă uit la obiectiv și văd că îmi lipsește parasolarul, iar niște pișcături dureroase îmi spun că sunt plin de furnici. Toate astea însă sunt uitate repede, pentru că în fața mea se află un cimpanzeu la doar câțiva metri. Încerc câteva cadre și cursa reîncepe. După alte lupte cu jungla, mă trezesc din nou față în față cu subiectul meu. Stă liniștit și privește cerul, într-o simbolică îmbrățișare cu el însuși. Mă așez pe sol, probabil într-un alt mușuroi de furnici, pun trepiedul jos și privesc prin vizor cu respirația tăiată. Am în față cadrul la care speram. Trunchiul unui smochin, lianele și vegetația îmi pun în valoare subiectul separat de toate acestea într-o frumoasă mare de verde. Mă liniștesc și eu alături de el și mă uit la ceas. A mai trecut o oră, atât de intensă încât este greu să o uiți vreodată. Printre respirații întretăiate și scărpinături pe unde sunt mușcat de furnici, urmăresc să nu pierd niciun moment. Deși este la doar câțiva metri de mine, cimpanzeul nu mă bagă în seamă. Adrenalina este la maxim, dar va exploda în curând. Cimpanzeul se ridică și vine direct către mine. Încremenesc în loc cu degetul pe declanșare, iar distanța se micșorează rapid. Nu pare agresiv, însă instinctiv mă ridic calm în picioare, să fiu mai înalt. La doar un metru în fața mea cimpanzeul se oprește, parcă pentru o fracțiune de secundă privirile ni se întâlnesc, iar el se îndreaptă către un smochin de lângă mine. Prinde viteză și izbește cu picioarele de două ori trunchiul, atât de tare încât ecoul răsună în toată pădurea. Inima îmi sare parcă din piept, adrenalina începe să se scurgă prin tot corpul. Am asistat la un comportament pe care speram să îl văd, la o comunicare între indivizi. Îl auzisem mai devreme în depărtare, însă când se petrece la doi metri de tine totul are altă percepție. Mă uit cum silueta cimpanzeului se pierde printre copaci și liane. Acesta este finalul aventurii mele în lumea lor, chiar de ar mai fi timp, nu ar avea rost să mai continui. Mi-a oferit exact cât a simțit el că este nevoie, mult mai mult decât am sperat eu. Plec cu inima împăcată, pentru că știu că o să mai ajung să văd cimpanzeii. Poate că or fi rămas ei în umbra omului, însă astăzi cu siguranță m-am simțit eu în umbra lor.” 

Aș putea spune că îmi plac ambele variante. Îmi place foarte mult să explorez, face parte din curiozitatea mea de fotograf, însă atunci când un loc mă inspiră îmi place să revin și să îl revăd și cu alți ochi. Uneori, pentru a aduce acasă imagini mult mai inspirate decât cele de la prima întâlnire. Se întâmplă adesea, ca atunci când văd un peisaj nou, care să nu semene cu mai nimic din ce am fotografiat până atunci, să am un oarecare blocaj, să nu știu cum să îl abordez. Acesta este motivul pentru care o a doua vizită va genera rezultate mai bune.

Dacă ar fi să privesc la o scară mai mică, unul dintre locurile în care fotografiez mereu cu drag este Pădurea de la Reci. Este un loc de suflet. Dacă luăm totul la o scară mult mai mare, atunci ar fi Africa, cea adevărată, sub sahariană. Știu, am pus totul într-o oală mare, însă cred că în oricare dintre țările de aici vei găsi subiecte absolut uimitoare în sfera de wildlife. Am mers până acum de trei ori, în Kenya, Uganda și Namibia, însă dacă cineva mi-ar spune să plec din nou mâine nu aș ezita nicio clipă. Îmi mai plac peisajele nordice, Scoția, Dolomiții. Am fost de multe ori aici însă m-aș întoarce mereu cu plăcere.

Spuneam mai devreme că, pentru mine, fotografia se desăvârșește atunci când poți să dai ceva înapoi, iar în acest proiect despre asta este vorba. Chiar dacă la început nu am știut asta, pe parcurs proiectul s-a transformat într-unul ce se va întinde pe zece ani. Șapte au trecut deja.

A plecat de la o idee foarte simplă. Scriam la un moment dat un articol într-o revistă despre parcurile naționale și naturale de la noi și am avut surpriza să nu găsesc imagini decente de ilustrare, chiar dacă am apelat la toate resursele necesare. Mi-am spus atunci că acest lucru nu este normal. Știind că parcurile nu vor avea niciodată bani să plătească un fotograf, chiar dacă acest lucru s-a mai schimbat în ultima vreme, mi-am asumat această sarcină și mi-am propus să merg și să fotografiez în toate aceste zone protejate. Împreună cu WWF am creat România Sălbatică. Totul a început în 2010 și după vizitele în toate cele 27 de parcuri naționale și naturale și în Delta Dunării, am început să distribuim imaginile obținute către administrațiile rezervațiilor și către ONG-uri de mediu implicate în conservarea naturii. Am realizat o expoziție în aer liber ce s-a plimbat prin opt orașe din țară și am lansat un site care v-a prezenta cele mai importante arii naturale protejate de la noi. Proiectul s-a dezvoltat mult pe parcurs și acum cuprinde și un serial despre natură și fotografie, Descoperă România Sălbatică, la care lucrez împreună cu Cosmin Dumitrache, și a ajuns de departe cel mai mare proiect de fotografie de natură de la noi din țară. Până în 2020 vom lansa un film documentar despre natura din România și vom realiza un album de fotografie. Chiar dacă mai este destul de mult de muncă, împreună cu mica echipă de oameni faini care ne sunt alături, o să putem duce totul la bun sfârșit și o să dăm înapoi ceva cu adevărat de valoare pentru ariile protejate.

Aș putea spune că suntem pe drumul cel bun, însă, ca în multe alte domenii de la noi, totul merge înainte dar destul de greu. Din păcate nu suntem suficient de uniți și nu ne respectăm suficient de mult unii pe alții, iar asta nu o pot înțelege. Din păcate, la nivel european, ca să nu mai vorbim de nivel internațional, România nu prea există din punct de vedere fotografic, mă refer cu precădere la fotografia de natură desigur. Chiar dacă în ultima vreme lucrurile încep să se schimbe, iar unii dintre noi își mai fac simțită prezenta pe la concursurile mari de fotografie sau prin diverse proiecte și colaborări, suntem totuși departe. Și aici vine contradicția din mintea mea... cum putem să avem orgolii atât de mari cu o valoare atât de mică? Poate că ar fi bine să învățăm să fim un pic mai umili și să punem umărul la treabă pentru a clădi o mai bună comunitate a fotografilor în țara asta.

Unele demersuri se fac și este bine să rămânem optimiști. Împreună cu alți fotografi am reușit să înființăm Forona (Organizația fotografilor de natură din România), unde vrem să derulăm proiecte care să ajute la o mai bună dezvoltare a acestui domeniu și unde cei care vor să ni se alăture să găsească un pic mai mult sprijin. Așadar, ca să concluzionez, sper ca în următorii ani să se vadă și o dezvoltare mult mai bună decât este acum, cu mai multe proiecte comune, cu o comunitate mult mai dezvoltată și cu orgolii inutile mai puține.

Poate cel mai important lucru, să fie perseverenți și să creadă cu tărie în ideile lor bune. Să fie mereu respectuoși în comunitatea asta mică dar importantă până la urmă, să fie deschiși și să nu uite că popularitatea pe o rețea de socializare nu va salva o arie protejată de la distrugere, așadar să fie mai atenți în ce zonă își canalizează energia.

Pe de altă parte, să acorde mai puțină atenție tehnicii și discuțiilor insipide pe această temă și să meargă în natură și să observe pulsul acesteia. Până la urma urmei un moment bun nu ți se arată pentru că ai în mână cel mai performant aparat, ci pentru că ai mers să îl cauți. Trebuie să aloce mai mult timp pentru studiu de compoziție, iar aici, cel puțin din punctul meu de vedere, artistul suprem este Mama Natură. Aici trebuie să ne căutăm inspirația.

Nu în ultimul rând, să investească în ei. Știu că în ultima vreme există așa o privire suspectă asupra a tot ceea ce înseamnă curs, workshop, tură foto și nu înțeleg de ce. Nimeni nu se naște învățat și nu toată lumea poate fi autodidact. Și nu, nu întotdeauna mergi la o astfel de întâlnire pentru a învăța, mergi pentru a cunoaște oameni faini, pentru a dezvolta idei, pentru a-ți face prieteni. Este despre comunitate și despre pasiuni comune.

Prioritatea pentru următorii trei ani este cu siguranță definitivarea proiectului România Sălbatică, însă asta nu înseamnă că nu mai sunt și alte planuri. În această toamnă o să încerc să fotografiez un alt animal preferat, de data asta în India. Este vorba de tigru desigur. Am pus și bazele unui proiect inedit, tot pe zona de conservare și schimb de experiență, cu parcurile naționale din SUA. Așa că va fi o toamnă aglomerată.  În anii ce urmează aș vrea să mă reîntorc în Africa, în Noua Zeelandă, dar toate la timpul lor. Normal că nu dau la o parte alte ture prin țară, unde încă mai sunt multe de văzut. Trebuie să colind tot Făgărașul pentru un proiect pe care îl am în derulare acolo, dar și zona de reintroducere a zimbrilor din Munții Țarcu, cu o misiune WWF. Așadar sunt sigur că nu o să am timp să mă plictisesc.

Fiți mereu perseverenți, curioși, respectuoși și nu uitați că pentru a face fotografii de natură mai bune, trebuie mai întâi să ieșiți afară din casă.