Toate drepturile asupra fotografiilor prezente in acest site apartin autorului. Pentru dreptul de folosire a fotografiilor sau pentru imagini din stoc sau la comanda va rugam sa ne contactati.

Toate fotografiile, imaginile, grafica, textul si conceptul grafic sunt proprietatea autorului. Orice folosire a acestor materiale, sub orice forma, fara cesionarea dreptului de utilizare este interzisa. Orice abatere de la cele mentionate mai sus si orice utilizare neautorizata a materialelor prezentate in acest site, se supune legilor in vigoare si va fi sanctionata ca atare.


ARTICOLE & INTERVIURI

PORTOFOLIU


Romania Salbatica
la final de proiect

O rezervație a biosferei, 2 geoparcuri, 12 parcuri naturale, 13 parcuri naționale, 35 de ture fotografice, 70 de oameni implicați în proiect, 90 de ore de pândă, 175 de zile petrecute in teren, 19 000 de kilometrii străbătuți cu maşina, sute de kilometrii parcurși pe jos, sute de fotografii realizate, mii de vizitatori la expozițiile în aer liber... așa arată cifrele celui mai mare proiect de fotografie de natură, realizat până acum în România.

În momentul în care îți dedici trei ani din viață unui proiect, în cea mai mare parte constituit din muncă voluntară, la final te întrebi dacă a meritat. Ei bine, oricât de mult aș pune în balanță cifrele de mai sus, pot spune că acest proiect a meritat pe deplin. Următoarea întrebare firească ar fi, de ce? Probabil că aici este mai greu de răspuns, însă o să încerc să fac și acest lucru. Nu o să încep să vă spun că a meritat pentru că am vrut să ajut parcurile și organizațiile implicate, pentru că asta a fost în definitiv scopul proiectului și nu neapărat motivația mea principală. O să vă spun că acest proiect a meritat pentru că m-a ajutat să evoluez, m-a ajutat să văd munca de teren altfel, m-a învățat să înțeleg că, indiferent cât de greu poate fi uneori, nu îți rămâne decât să mergi înainte. Am plecat la drum, la începutul primei ture din proiect, cu ideea în minte că trebuie să demonstrez altora ce țară frumoasă avem, iar acum la final, îmi dau seama că în primul rând mi-am demonstrat mie acest lucru. Da, dincolo de scopul lui altruist, acest proiect a fost unul personal, în care să mă regăsesc și în care să mă pierd uneori. Dar pentru a înțelege tot ce s-a întâmplat, haideți să vă descriu un pic ce am realizat până în acest moment.


România Sălbatică, a plecat de la necesitatea parcurilor naționale și naturale din țară, de a se promova cu imagini frumoase. Împreună cu WWF România, am structurat activitatea în două etape, una dedicată parcurilor naționale, cealaltă celor naturale. Am început astfel să merg pe teren și să fotografiez, iar pe măsură ce avansam, să mai scriu scurte povestioare și să mai public imagini din locurile văzute. După mai bine de 12 luni, am reușit să definitivăm toate cele 13 parcuri naționale și Rezervația Biosferei Delta Dunării, iar cele mai interesante 50 de fotografii au constituit o expoziție în aer liber, ce a fost vernisată în șapte orașe ale țării: București, Timișoara, Brașov, Sibiu, Constanța, Craiova și Iași. Expozițiile itinerante s-au întins pe parcursul unui an de zile, însă în același timp, am continuat să merg prin parcurile naturale, în număr de 12 și prin cele două geoparcuri. Vremea caniculară de peste vară și seceta, mi-au prelungit cu mai bine de șase luni întreaga perioadă dedicată acestei părți de teren, așa că am definitivat totul cu o întârziere de mai bine de jumătate de an.


Privind în urmă, îmi amintesc fiecare pas, iar asta pentru că fiecare deplasare pe teren a fost o aventură în sine. În Munții Rodnei am fotografiat până seara târziu pe vârful Ineu, iar apoi am mers până la refugiu pe întuneric, doar pentru a dormi câteva ore și pentru a pleca înapoi, în aceeași zonă, la răsărit. După ce am fotografiat o oră, am mai tras un pui de somn timp de vreo două ore, tolăniți la soare. În parcul național Cheile Nerei – Beușnița, la fiecare pas eram atent să nu cumva să calc pe o viperă, deși îmi doream să văd și să pozez una, însă nu am găsit nimic. Seara la canton, când m-am pus pe prispa acestuia să mă descalț, era cât pe ce să mă așez pe un pui. În ture am întâmpinat atât vreme excelentă de fotografiat, însă și zile cumplite, în care nu reușeam să facem mai nimic. Astfel, în Ceahlău, am avut baftă de lumini extrem de fotogenice și, timp de trei zile, de câte o mare de nori în fiecare dimineață. În schimb, în Defileul Jiului, fiecare zi a fost extrem de senină și fără prea multe momente interesante. În Buila – Vânturarița m-a nins aproape trei zile în continuu, așa că a trebuit să amân tura pentru toamnă, când am avut parte de niște lumini de apus incredibil de frumoase, dar și de un traseu de vreo șapte ore, pe toată creasta acestui munte, printr-un labirint de jneapăn și bolovani. În Piatra Craiului, am coborât în Poiana Închisă doar fiindcă îmi era extrem de sete, însă pentru că am întâlnit o capră neagră cu puiul ei, am uitat de toate și am petrecut mult timp împreună cu aceste animale. Doar după câteva ore mi-am adus aminte cât de sete îmi este și m-am dus să mă răcoresc la izvor. Pentru că îmi doream un apus de soare în Șaua Strunga, a trebuit să răzbat prin nămeți până la brâu ca să ajung, însă după o muncă monumentală de mai bine de o oră, am fost răsplătit cu cel mai frumos apus de soare pe care l-am văzut până acum în Bucegi. În parcul natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina, am descoperit Cheile Băniței, un peisaj la care visam de multă vreme, dar care nu știam unde se află, iar în Vânători – Neamț, mi-am petrecut noaptea alături de o turmă de mistreți, ce au tot dat târcoale foișorului în care dormeam. În Putna – Vrancea am mers într-un punct de belvedere pentru răsărit, care a necesitat o trezire pe la patru dimineața și apoi o urcare de mai bine de o oră și jumătate prin pădure, pe o pantă aproape imposibilă, fără ca măcar să văd o singură rază de lumină caldă, ci doar niște nori învolburați. În Balta Mică a Brăilei, din cauza inundațiilor am mers cu barca prin coronamentul copacilor, iar în Lunca Prutului, am stat la pândă mai bine de șapte ore, într-o poziție foarte neconfortabilă, doar pentru că doi lopătari își făceau de lucru în fața mea și nu am vrut să îi sperii. Lista poate continua la nesfârșit și cu alte pățanii, pentru că fiecare imagine obținută cu strădanie, are în spate o poveste.


Poate mulți dintre voi o să vă întrebați dacă, în momentele dificile, m-am gândit să renunț. Ei bine nu. Indiferent cât de greu a fost, indiferent cât de mult cântărea rucsacul meu, indiferent cât de foame sau sete îmi era, nu m-am gândt niciodată să renunț, pentru că acest proiect a devenit pentru mine o datorie. Am reușit să văd toate cele 28 de arii naturale protejate principale de la noi din țară, iar pentru asta cred ca trebuie să merg până la capătul proiectului și să împart și cu voi experiențele mele. În unele locuri am fost mai norocos și am reușit să prind momente impresionante, însă în altele, vremea capricioasă nu m-a lăsat să fotografiez mai nimic. Unele galerii sunt mai interesante, pentru că și locurile sunt mai ofertante cu momente fotogenice, dar asta nu înseamnă ca acolo unde eu nu am reușit să surprind adevărata valoare a locului, nu există frumusețe. Cu siguranță că mulți dintre voi au reușit imagini mai frumoase, acolo unde eu nu am reușit, iar pentru asta vă felicit, însă scopul acestui proiect nu a fost neapărat de a reda cele mai spectaculoase imagini, ci mai degrabă de a lansa o invitație, pentru ca fiecare dintre noi să își aleagă propria provocare. Indiferent cât de frumoase sau nu, sunt pozele pe care le vedeți, ce este cu adevărat fabulos, este experiența trăită, așa că vă invit și pe voi să vedeți cu ochii voștrii frumusețile acestei lumi naturale pe care încă o mai avem.


Ce urmează, o să mă mai întrebați. În continuare vreau să mai vizitez anumite zone, atât pentru alte imagini interesante, cât și pentru a realiza un film documentar. O să continuăm și cu realizarea unei noi expoziții, cu parcurile naturale, dar și cu editarea unui album, așa că probabil în următorul an o să mai străbat mulți kilometrii, în căutarea de noi provocări. Frumusețea unui astfel de proiect este că nu se oprește niciodată și pare început cu mult timp în urmă. De ce spun asta, pentru că, pentru album de exemplu, o să pot folosi chiar și imagini mai vechi pe care le-am realizat cu mult timp înainte de proiect, parcă știind că o să am nevoie de ele. Pentru următoarele etape nu mi-am propus un termen limită, pentru că nici nu vreau asta. Vreau ca atunci când totul se va termina, să fiu pe deplin mulțumit de munca realizată, vreau să știu că mi-am îndeplinit țelul.


Poate o ultimă întrebare în mintea voastră este, ce am avut de câștigat, de ce am ales să fac asta? Chiar dacă nu o să mă credeți, nu am avut de câștigat nimic... nimic material desigur. Dacă pun la socoteală munca, timpul, miile de kilometrii parcurși și zilele petrecute departe de casă, sprijinul financiar pare infim, însă nu despre asta vreau să vorbesc aici până la urmă. Câștigul nu se măsoară astfel, când vine vorba de un asemenea proiect și nici nu se cuantifică în număr de prieteni pe rețele de socializare sau în comentarii și like-uri. Câștigul se măsoară în satisfacție personală, în provocări duse până la capăt, în împliniri sufletești și în experiențe acumulate, iar dacă aș pune cap la cap toate astea, într-o însumare metodică însă necuantificabilă, pot spune că sunt întradevăr mai bogat. Mult mai bogat. Am plecat la acest drum cu o idee în minte și cu un aparat de fotografiat în spate, iar la final m-am întors acasă cu același aparat în spate, însă cu mult mai multe idei în minte. Și nu, nu o să mă opresc aici, nu acum după ce am înțeles că motivația mea, nu este nimic altceva, decât un simplu pas înainte.


Drumuri bune și poteci însorite!

PARTENERI