Toate drepturile asupra fotografiilor prezente in acest site apartin autorului. Pentru dreptul de folosire a fotografiilor sau pentru imagini din stoc sau la comanda va rugam sa ne contactati.

Toate fotografiile, imaginile, grafica, textul si conceptul grafic sunt proprietatea autorului. Orice folosire a acestor materiale, sub orice forma, fara cesionarea dreptului de utilizare este interzisa. Orice abatere de la cele mentionate mai sus si orice utilizare neautorizata a materialelor prezentate in acest site, se supune legilor in vigoare si va fi sanctionata ca atare.


ARTICOLE & INTERVIURI

PORTOFOLIU


Lofoten
luminile nordului

Drumul ne trece de cercul polar, de Laponia, de primele fiorduri ale Norvegiei, iar în final după câteva poduri și tunele suntem în Lofoten. Ieșim repede de pe drumul principal, ne abatem printre niște căsuțe și coborâm pe plajă. Valurile înspumate și lumina târzie dau viață peisajului, însă adevărata senzație o dă mirosul... Un amestec de apă sărată și alge, nu credeam că o să îmi fie dor vreodata de ocean, însă în acele câteva clipe chiar am simțit că mi-a lipsit. Același miros ca al Islandei, același miros al nordului...

Când unul dintre prietenii de la workshop-urile pe care le organizez, a venit cu ideea să mergem în Norvegia, am tratat subiectul mai în glumă, mai în serios, până când am ajuns în trenul ce mă purta către aeroport. Înainte de plecare mă gândeam să testez și ceva echipament, și pentru că D800 și D4 erau proaspăt lansate, ideile mele sau îndreptat înspre cele două camere. Prima alegere a fost D800, așa că am primit apartul să mă obișnuiesc cu el câteva zile. Mi-am făcut setările, am încărcat acumulatorii și m-am pregătit de drum. Pe tren îmi sună telefonul și cei de la Nikon mă întreabă dacă nu aș vrea un D4 în schimb, pentru că ar avea nevoie de aparatul pe care deja îl aveam. Pare un schimb echitabil, așa că îl accept. Încarc alți acumulatori și fac alte setări în meniu, o mare parte pe avion, dar asta este, mă adaptez. Singura problemă este cum să duc tot bagajul cu echipament în avion. Restricția este de 8kg, iar eu am vreo 15kg, oricât de frumos aș zâmbi, nu vreau să risc, așadar ne întâlnim cu toții seara înainte de plecare și începem să împărțim. Un obiectiv pe colo, un altul pe dincolo... Una peste alta niciunul dintre noi nu are mai puțin de 10kg, însă asta este, ne bazăm pe zâmbete. Patru oameni echipati până în dinți, patru rucsaci foto, trei rucsaci de munte îndesați la maxim și un troler, o să fie o expediție interesantă. Ca de obicei însă parcă am senzația că îmi lipsește ceva, însă trec peste asta și începem să ne facem planurile... După un timp îmi sună telefonul și mă întreabă soția dacă mi-am lăsat intenționat geaca de ploaie acasa. Ups... ghinion, nu este tocmai un lucru neimporant. Eu sunt deja în București, ea în Brașov, însă noroc că mai există microbuze la ora aceea și geaca mea face o plimbare de seară până la mine.

De dimineață ne suim în avion cu direcția Stockholm, cu o scurtă escală la Viena. Zbor plăcut, companie bună, mai ales pe ruta finală când un suedez de treabă ne explică ce zone interesante sunt de văzut pe drum până la destinația finală. O să vă întrebați de ce zburăm în Suedia dacă noi mergem în Norvegia... ei bine aceasta a fost nebunia noastră, să vedem și Suedia cum arată și să străbatem cei 1300 de km de tundră arctică pentru a descoperii locații interesante. Suedezul din avion ne spune că drumul este monoton și plictisitor, noi însă nu îl prea credem și dăm vina pe faptul că este el prea obișnuit cu el. După ce ne luăm mașina și băgăm toate bagajele, ne dăm seama că avem o problemă, mașina este plină și noi nu avem nici un pic de mâncare. Optimiști însă mergem la supermarket și umplem un coș, iar apoi să vezi câtă putere de convingere ne-a trebuit să îi facem loc în mașină. Dar nu-i bai, ne descurcăm. Plecăm pe drumul cel plictisitor, care pare chiar interesant. Păduri de pin pline de mușchi, lacuri cu insulițe ce te îndeamnă să le pozezi, râuri și cascade, și iar păduri și iar lacuri.... Ce poate să fie plictisitor în asta? Ei bine după vreo 800 de km ne dăm seama, nu de alta însă peisajul este neschimbat. Speranța că o să traversăm Laponia și o să vedem peisajul acestei zone mitice ne mai dă încredere. Trecem de Cercul Polar, undeva în mijlocul unei păduri, cu un indicator și un magazin de suveniruri care să ne anunțe acest lucru și ajungem acasă la Moș Crăciun. Peisajul se schimbă întradevăr, nu mai sunt la fel de multe păduri și apare tundra, în rest aceeași monotonie. Noroc cu niște reni de pe marginea drumului, care ne fac să ne oprim. În timp ce pozăm, o altă mașină se pune între noi și subiect, să ne întrebe dacă avem nevoie de ajutor. Greu de înțeles pentru un suedez de treabă de ce se oprește cineva în acest peisaj. Noi îi arătăm renii, omul pleaca mai departe, probabil neînțelegând ce tot pozam noi acolo, sunt doar niște reni. Probabil și eu dacă aș vedea în România un suedez pozând oi pe marginea drumului aș gândi la fel.

Încetul  cu încetul trecem și de Laponia cu o scurtă oprire în zona parcului natural Abisko, care mai are ceva potențial fotografic. Totul este acoperit de zăpadă și asta ne dă un pic de gândit. Acum înțelegem de ce doamna de la închiriat mașini a zâmbit când a auzit că mergem în nord și ea știa că nu avem cauciucuri de iarna. Trecem însă și peste asta și intrăm în Norvegia, în zona orașului Narvik, unde în cel de-al doilea război mondial s-au purtat câteva lupte pentru ocuparea acestui port strategic, în special pentru Germania, care extrăgea minereul de fier de la Kiruna, localitate aflată în Suedia, însă îl transporta prin Narvik. De cum intrăm pe pământ norvegian, facem cunoștință cu fiordurile. Peisajul se schimbă în sfârșit în ceea ce ne dorim. Încă 300 de km și suntem ajunși.

Lofoten este un arhipelag format din patru insule mari, Austvagoya, Vestvagoya, Flakstadoya și Moskenesoya, și multe alte câteva sute de insulițe mai mici. Este spectaculos în special datorită crestelor muntoase ce se ridică abrupt de la nivelul mării și plajelor perfecte, cu nisip galben ca în zonele tropicale. Datorită curentului Golf Stream, temperaturile sunt destul de blânde pentru un loc aflat mult în nord față de Cercul Polar. La aceeași latitudine se întâlnesc tundra canadiană sau Siberia, însă aici temperatura minimă înregistrată a fost de doar -11 grade Celsius. Cu umiditatea însă este altă poveste, deoarece precipitații sunt din belșug, iar noi am simțit asta din plin. La sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai, perioada aleasă de noi, se întâmplă un fenomen interesant, deoarece apusul se unește cu răsăritul într-un crepuscul ce durează câteva ore, oferind, dacă ai baftă bineînțeles, lumini spectaculoase pentru fotografiat. Orele devin irelevante la această latitudine, pentru că soarele apune în jurul orei 22 și răsare la 3 dimineața, iar întuneric nu se face practic niciodată. Eu eram oarecum obișnuit cu acest program de pozat din Islanda, însă colegii mei erau mereu surprinși de cât este ceasul.

Ne-am început tura de pozat imediat după ce am trecut în Lofoten, pe plaja de la Myrland, unde am și înnoptat. Nu pot spune că am avut un apus de soare foarte generos, însă am făcut cunoștință cu peisajul  mult așteptat. Fascinant în Lofoten este cu siguranță prim-planul, ce variază de la vegetație acvatică și plaje cu nisip fin, până la stânci cu forme bizare și țărmuri dramatice. De asemenea nu poți trece cu vederea forța și puterea oceanului, care modelează continuu tot acest peisaj. Cu siguranță am văzut multe locuri fotogenice, însă vremea a fost incredibil de capricioasă și ne-a oferit foarte multă ploaie, grindină și chiar ninsoare, deși aprilie și mai sunt cele mai secetoase luni ale anului. Cu toate astea însă cu toții știm că momentele cele mai inedite apar în astfel de condiții, și chiar dacă au fost puține au meritat pe deplin. Unul dintre acestea s-a petrecut pe plaja de la Uttaklaiv, unde am avut parte de un spectacol de lumină. Eram destul de departe de plajă când a început să iasă soarele, așa că ne-am grăbit să ajungem la locul dorit, obișnuiți ca la noi, cu lumina de 30 de minute a apusului. După ce am terminat toate posibilitățile de fotografiat, după mai bine de o oră, ne-am dat seama că suntem la jumătatea apusului și mai avem încă timp, așa că am început să o luăm, de la capăt. Probabil am fost suficienți de norocoși să ajungem pe cea mai frumoasă plajă în cea mai bună lumină.

Un alt moment interesant a fost când am plecat către Kvalvika, o plajă izolată la care aveai acces doar după o drumeție de două ore. Am început să urcăm un mic deal pentru început și apoi am nimerit de-a dreptul într-o  mlaștină alpină. Mușchiul era îmbibat cu apă și la un moment dat chiar nu mai conta pe unde călcam. Norocul meu a fost că aveam bocanci noi și au rezistat eroic. După această zonă a urmat un urcuș de-a dreptul alpin, printr-un peisaj asemănător cu cel din Retezat și după o coborâre lungă pe o limbă de zăpadă, am ajuns la o plajă incredibilă cu nisip galben și apă cristalină. Acest contrast uimitor între munte și mare, face din acest arhipelag o destinație deosebită. Pentru că ploaia nu dădea semne să se oprească și pentru că eram destul de bine umeziți, am renunțat la cort și am căutat cazare la un rorbu, case tipic pescărești, devenite acum atracții turistice. La un moment dat unul dintre colegii de tură îl sună pe un proprietar să vedem dacă are deschisă căbănuța. După ce vorbește cu el câteva minute, acesta îl întreabă dacă numărul de pe care suna este din România. Colegul meu îi confirmă și încep amândoi să râdă, iar noi nu mai înțelegem nimic. După ce se termină convorbirea, aflăm că respectiva persoană era în Timișoara și că la noi în țară sunt 30 de grade. Ca să vezi ce mică este lumea. În cele din urmă găsim cazare în A, ultima localitate din arhipelag. Nu vă speriați, nu am omis litere la denumirea localității, chiar așa se numește. În capătul drumului european E10, ce străbate arhipelagul și se termină aici, este o parcare, din care pornește o potecă asfaltată ce te poartă până la baza unei stânci, iar de aici mai departe doar ocean și țărmuri sălbatice. Eram la un fel de capăt al lumii, unde îți venea să te așezi și să îți bălăngăni picioarele, după cum spunea unul dintre colegii mei de tură.

Nu sunt de ratat nici plimbările prin satele cu specific pescăresc, ce au și ele un farmec aparte. Dintre toate, se remarcă Reine, un port plasat într-un peisaj de vis. Am plecat din A la plimbare, pe o ninsoare ce nu anunța nimic special, însă parcă ne săturasem de stat la căldură și de pozat pescăruși de pe ponton. Când am ajuns în Reine a început să se mai spargă un pic plafonul de nori, chiar în apropiere de apus. Lumina ce a urmat a fost una extraordinară, ce a colorat o parte din  muntele aflat încă în ceață, lăsând portul în umbră. A durat doar câteva zeci de minute, timp în care m-am apucat să fac o panoramă. Am inceput pe lumină și am terminat într-o repriză de grindină, și asta în doar câteva minute. Momentul însă, probabil că o să ne rămână în minte multă vreme.

Cea mai mare aventură a turei, nu a fost legată de fotografie pe insula, ci de o noapte în cort. Se anunța o nouă repriză de ploaie, și cum lumină de pozat nu mai era, am montat corturile. Am ținut cont de direcția din care bătea vântul, am pus și mașina drept paravan și totul părea ok... Asta până când ne-am pus la somn și a început furtuna. Nu pot spune că a plouat foarte tare, însă vântul a bătut atât de tare și din toate direcțiile, încât a reușit să pună ambele corturi la pământ cu noi în ele. Spre norocul meu, deși se lăsa până la nivelul solului și am luat câteva bețe în cap la un moment dat, cortul nostru a rezistat. Celalalt însă și-a dat obștescul sfârșit și a fost sfâșiat de vânt. Pentru colegii de tură au urmat câteva nopți de dormit în mașină.

După toate aceste aventuri, după numeroase ploi, dar și după cele câteva momente spectaculoase, a venit și vremea să ne întoarcem, nu de alta însă alți 1300 de km ne așteptau să îi străbatem, de data asta prin Norvegia. Peisajul a fost mult mai variat, deși au predominat fiordurile de data aceasta, iar zona Cercului Polar ne-a adus un peisaj cu adevarat arctic. Am trecut câteva pasuri mai înalte și înzăpezite, și am ajuns în zonă exact în lumina de apus. Nu era neapărat vreme de poze, însă ne-am bucurat privirea. O turmă de reni s-au făcut și ei remarcați printre nămeți, iar mai apoi ne-am continuat traseul print tundra arctică în lumina crepusculului. Cea mai interesantă parte a fost întâlnirea cu câteva zeci de iepuri și potârnichi arctice și chiar cu vreo cinci vulpi, într-un peisaj înzăpezit și inedit, scăldat în lumina albastra de crepuscul.

Aventura noastra s-a încheiat înapoi în Stockholm, la o plimbare prin oraș. Centrul acestuia este foarte interesant prin clădirile masive și bineînțeles prin portul aflat în apropiere, unde poți vedea atât nave moderne, dar și veliere și iahturi de toată frumusețea. Surpriza cea mai plăcută a fost să întâlnesc într-unul dintre parcuri o specie de gâscă pe care de mult îmi doream să o văd, și anume gâsca cu obraz alb. Păștea liniștită, nebăgată în seamă de nimeni. Nu cred că era o specie domesticită, pentru că înfuleca iarba cu multă poftă, probabil era doar la o pauză de masă în drumul ei spre nord. După încă un zbor de câteva ore ajungem acasă, într-un București plin de verdeață, ce pare de-a dreptul luxuriantă, după ce vii din nord unde iarna nu se dă niciodată bătută. Drumul cu trenul până la Brașov a fost unul de-a dreptul relaxant, și am reușit să îmi termin o primă selecție a pozelor făcute, începută pe avion. Nu pot spune că a fost o tură prolifică din punct de vedere a materialului strâns, însă cu siguranță a fost o aventură de neuitat.

Închei cu o scurtă prezentare a echipamentului folosit în această tură, care s-a comportat foarte bine și care nu mi-a dat nici un fel de emoții. Este bine să știi că te poți baza pe acest lucru, mai ales atunci când vremea, locul și toate parcă îți sunt potrivnice. Aparatul foto, așa cum spuneam mai sus a fost un Nikon D4, proaspăt lansat, un aparat care a funcționat foarte bine și cu care m-am obișnuit foarte ușor. Nici nu prea aveam emoții în acest sens. Obiectivele folosite au fost 16-35mm f/4, 24-70mm f/2.8 și 70-200mm f/2.8 cu un teleconvertor 2x pentru animale. Trei obiective care acoperă toate nevoile unui fotograf de natură, fie el și pretențios. Ce am observat în ultima vreme este însă că folosesc din ce în ce mai des superangular și teleobiectiv, și mai puțin focalele din zona de mijloc. Nu aveau cum să lipsească din trusa mea filtrele foto, așadar am avut la mine un sistem de filtre Lee care a inclus polarizare, neutre și gradual neutre de mai multe tipuri. Un rucsac foto în care să încapă toate acestea și câteva alte obiecte personale, Lowepro Pro Trekker 400 și bineînțeles tovarășul meu de încredere, un trepied de carbon Gitzo Mountaineering care s-a descurcat excelent și de această dată cu valurile oceanului, așa cum a făcut și în Islanda. A rezistat la valuri, a rezistat la umezeală și la sare, și nu mi-a dat niciodată emoții în ceea ce privește siguranța aparatului de pe el. Trebuie să le mulțumesc celor de la Nikon și Photosetup pentru sprijinul acordat în această călătorie și pentru suportul permanent pe care l-am avut din partea lor. Nu am cum să nu le mulțumesc și celor trei colegi de tură, Vlad Popescu, Alex Bobeică și Lucian Brânduș, cu care am împărțit atâtea momente minunate și zeci de bancuri pe drumurile plictisitoare ale Suediei.

Ca de fiecare dată când mă întorc dintr-o călătorie, gândul mă poartă către următoarea destinație, iar de fiecare dată provocările devin din ce în ce mai mari, cu toate astea însă, locurile văzute în Lofoten nu au cum să nu te facă să te gândești că la un moment dat te vei întoarce. Arhipelagul are acel tip de peisaj care la prima vedere șochează, însă după ce începi să îl cunoști, începi să îl și înțelegi cu adevărat. Până la următoarea întâlnire cu aceste locuri, vă las să vedeți și voi o parte din minunata lume a nordului, care pe mine m-a cucerit pentru totdeauna.

Drumuri bune si poteci insorite!

PARTENERI