Toate drepturile asupra fotografiilor prezente in acest site apartin autorului. Pentru dreptul de folosire a fotografiilor sau pentru imagini din stoc sau la comanda va rugam sa ne contactati.

Toate fotografiile, imaginile, grafica, textul si conceptul grafic sunt proprietatea autorului. Orice folosire a acestor materiale, sub orice forma, fara cesionarea dreptului de utilizare este interzisa. Orice abatere de la cele mentionate mai sus si orice utilizare neautorizata a materialelor prezentate in acest site, se supune legilor in vigoare si va fi sanctionata ca atare.


ARTICOLE & INTERVIURI

PORTOFOLIU


Buila - Vanturarita
Romania Salbatica

Plecăm din Curmătura Builei încrezători, este un pic de ceață, însă vremea este destul de bună. Prima porțiune de creastă o străbatem ușor, traseul fiind destul de facil și trecem repede de vârfurile principale. Multă lume compară creasta de aici cu cea a pietrei Craiului, întradevăr există multe asemănări, doar că în Buila – Vânturarița totul este în miniatură. Traseul marcat se termină, iar noi începem să urmăm o potecă ce ține linia crestei. Chiar dacă nu mai suntem în zona turistică, mă bazez pe experiența însoțitorului meu, salvamontist din zonă, care îmi garantează că adevărata frumusețe a muntelui se găsește în acest sfert de creastă nemarcat. Întradevăr, peisajul este sălbatic și spectaculos pe alocuri, cu văi abrupte și cu o potecă pe care deabia dacă o mai poți intui. Unele pasaje sunt foarte expuse, hăurile deschizându-se de o parte și de alta amenințătoare. Genul de trasee pe care eu mă simt de obicei foarte bine, chiar dacă am un rucsac destul de greu. La un moment dat în fața noastră dispare creasta, fiind acoperită de jneapăn. Este momentul să îl ocolim, coborând un mic horn și urcînd un altul. Pare interesant la început, însă la un moment dat intram într-un labirint de jneapăn, stânci și pasaje expuse. Arbuștii sunt atât de deși uneori că nici nu știi dacă sub tine este pămând, sau pășești pe deasupra hăului. Trepiedul de pe rucsac se agață de orice, făcându-mi înaintarea un calvar. Este o luptă infernală să răzbați pe aici, însă nu avem de ales. După câteva ore jneapănul se termină și ajungem într-o zonă cu bolovani de toate dimensiunile, aruncați peste tot. În acest loc, o surpare a muntelui, a creat un labirint incredibil, format din blocuri ce ating dimensiuni impresionante. Trebuie uneori să îi cățărăm, alteori să ne târâm pe sub ei și ne schimbăm direcția de mers de zeci de ori. Într-un final ajungem la pădure, unde începem să coborâm o pantă destul de abruptă. Printre copaci parcă zăresc o potecă, sper să nu mă înșel... ajung la ea și văd și un marcaj turistic, aprope că nici nu mai contează unde duce, pentru că este o adevărată binecuvântare. După șapte ore de mers, printr-un peisaj cu adevărat sălbatic ajungem în sfârșit la cabană, am străbătul cel mai greu traseu din proiect de până acum, în cel mai mic parc național al țării. O fi creasta Pietrei Craiului mai impunătoare și mai lungă, însă cea a Builei este cea care mi-a dat mai multe bătăi de cap.

Aventura noastră din Parcul național Buila – Vânturarița, a început într-o zi de iarnă. Inițial m-am gândit că o abordare în acest anotimp ar fi una extrem de interesantă. Am ajuns la sediul parcului, iar de aici am plecat la Mănăstirea Arnota, unde urma să fiu cazat pentru câteva zile, timp în care să pot fotografia în voie această primă zonă. Spre după-amiază a început să ningă și chiar mă bucuram pentru zăpada proaspătă, chiar dacă era și din cea veche din belșug. Seara am ieșit la o plimbare prin Cheile Bistriței din apropiere și am fotografiat râul încărcat de zăpadă. A doua zi de dimineața, urma să ies într-un punct de belvedere pentru răsărit, însă ninsoarea a căzut continuu și peste noapte și norii nu au vrut să se risipească. Seara și dimineața următoare au fost identice, iar prognoza nu se arăta foarte îmbucurătoare. După trei zile în care nu am vazut nici măcar un petec de cer și în care a nins aproape fără oprire, am luat decizia să mă întorc acasă și să revin într-o perioadă mai primitoare.

Buila – Vânturarița este cel mai mic parc național din țară și face parte din Munții Căpățânii, aflându-se în partea de sud-est a acestora. Deși suprafața parcului este de doar 4186 de hectare, creasta calcaroasă oferă un peisaj foarte spectaculos, cu abrupturi interesante și vegetație specifică. Curmătura Builei, o șa bine conturată, fragmentează creasta în două, partea dinspre sud-vest fiind Creasta Builei, iar cea dinspre nord-est, mai înaltă și mai masivă, Creasta Vânturarița. Cel mai înalt vârf se află în acest ultim tronson, este numit Vânturarița I și are 1885m.

Pentru a doua parte a vizitei noastre în acest parc, am ales toamna, ce ne permitea deplasarea prin zone în care în iarna nu am fi avut acces datorită zăpezilor foarte mari. De data aceasta ne-am ales ca punct de start Cheile Cheii, aflate în marginea extremă a parcului. Aceste chei, deși nu sunt extraordinar de lungi, sunt foarte spectaculoase. Într-una dintre turele de aici, am ales să le străbatem, urmând ca spre seară să ieșim într-un punct de belvedere. Ziua destul de ploioasă era tocmai bună pentru un astfel de traseu. Nu știam la ce să mă aștept de la aceste chei, deși auzisem că sunt foarte spectaculoase, însă cea mai mare surpriză a fost să le găsesc complet fără apă. Pârâul care străbate valea, dispare chiar la intrarea în chei și mai apare doar în partea de jos. Am fost astfel nevoiți să ne deplasăm pe firul cheilor, printr-un peisaj cu adevărat sălbatic și spectaculos, însă singura apa pe care o puteam fotografia, era cea a ploii ce nu prea ne-a dat pace. Primăvara devreme, când se topesc zăpezile, sau atunci când ploua mai abundent, întregul peisaj de aici se transformă, apa străbătând un traseu cu adevărat zbuciumat, fragmentat în sute de cascade și săritori. Chiar dacă nu am fotografiat mare lucru în această zonă, traseul parcurs a fost unul foarte interesant. Seara am petrecut-o pe o stâncă din zonă în așteptarea apusului, însă parcă lumina interesantă nu vroia nicicum să apară.

Următoarea noastră tură, a fost una mai lungă, în care am străbătut traseul turistic de sub creastă până în Curmătura Builei, am înnoptat la refugiul de aici și ne-am întors înapoi la cabană străbătând întreaga creastă. Prima parte a traseului, deși frumoasă, nu a fost una deosebit de fotogenică, însă seara avea să îmi aducă și lumina mult dorită. După ce ne-am amplasat în refugiu, am plecat în recunoașterea zonei. În urmă cu ani buni mai ajunsesem pe aici și știam cât de cât locurile, așa că nu aveam altceva de făcut, decât să mi le amintesc. Ziua era frumoasă, lumină din plin, însă la apus au apărut niște nori care nu prevesteau nimic bun. Încă un moment cu lumină bună ratat și puteam să îmi fac deja planurile pentru o altă tură în acest parc. Am avut însă noroc. Lumina caldă a serii a început să se așterne, iar peisajul a prins viață. Când soarele s-a apropiat de apus, iar lumina a devenit foarte caldă, am început să mă gândesc la prim-planuri. Câteva crenguțe uscate, ceva bolovani, câțiva arbori în spate și crestele din fundal au constituit decorul perfect... totul în lumina caldă a apusului. În sfârșit aveam și eu ce fotografia, așa că după o ședință ce s-a întins până târziu în noapte, am putut să dorm liniștit. Atât de liniștit, încât nici măcar nu am reușit să mă trezeasc, atunci când colegii mei au încercat asta, pentru a asculta un râs ce se învârtea prin apropiere, hohotind de zor.

De dimineață m-am trezit, însă cerul pâclos nu prevestea o lumină prea interesantă. Cu toate astea m-am mobilizat și am ieșit. Am mers în locul găsit de seara și am așteptat, așa cum fac de obicei, ronțăind la un pachet de biscuiți. Pâcla anunța o lumină fadă și difuză, însă am avut parte de ceva neobișnuit, iar totul s-a colorat la un moment dat în nuanțe de portocaliu și roz de parcă nu îți venea să crezi că este real. Mi-am încheiat și ședința de dimineață cu poze frumoase și am plecat în marea aventură de pe creastă. Au urmat șapte ore în care am mers printr-unul dintre cele mai sălbatice peisaje întâlnite de mine până acum în cadrul acestui proiect. Un lucru neașteptat pentru un parc atât de mic. Traseul a fost atât de solicitant, încât nici nu m-am mai mobilizat să scot foarte des aparatul din rucsac, mai ales că unele pasaje, destul de expuse, cereau o atenție deosebită.

Chiar dacă relativ scurtă și cu multe probleme, datorită vremii capricioase, tura din acest parc a fost una deosebit de fotogenică, în cele câteva momente prielnice. Creasta Builei – Vânturarița, mi-a oferit pe lângă unul dintre cele mai grele și solicitante trasee, oportunitatea să realizez una dintre cele mai apreciate imagini din proiect. M-aș întoarce oricând în aceste locuri, însă probabil că nu voi mai vrea să mai străbat încă o dată, porțiunea nemarcată de creastă acoperită de jnepeniș. Unele lucruri sunt suficiente dacă le faci o singură dată în viață.

Pe final, trebuie să le mulțumesc celor de la parc pentru sprijinul acordat, cabanierului din Cheile Cheii pentru găzduire și lui Marcel Andreescu, care mi-a arătat aceste locuri minunate și care m-a ajutat în teren. Cu siguranță voi mai ajunge prin zonă, pentru că oportunitatea de a vedea Cheile Cheii cu apă prin ele și cu sutele de cascade de acolo, nu este una care să fie ratată. Data viitoare o să facem o plimbare în Piatra Craiului, fratele mai mare al Builei, și o să intrăm în lumea mirifică a caprelor negre. Cu acest ultim capitol, vom încheia și prima parte a proiectului Romania Sălbatică, cea dedicată parcurilor naționale.


Drumuri bune si poteci insorite!

PARTENERI