Toate drepturile asupra fotografiilor prezente in acest site apartin autorului. Pentru dreptul de folosire a fotografiilor sau pentru imagini din stoc sau la comanda va rugam sa ne contactati.

Toate fotografiile, imaginile, grafica, textul si conceptul grafic sunt proprietatea autorului. Orice folosire a acestor materiale, sub orice forma, fara cesionarea dreptului de utilizare este interzisa. Orice abatere de la cele mentionate mai sus si orice utilizare neautorizata a materialelor prezentate in acest site, se supune legilor in vigoare si va fi sanctionata ca atare.


ARTICOLE & INTERVIURI

PORTOFOLIU


Cheile Nerei - Beusnita
Romania Salbatica

Este aproape seara și ies pe prispa cantonului să iau o gură de aer curat. Îmi vine să ma așez, însă îmi arunc un ochi mai înainte să vă unde... o decizie inspirată. Pe una dintre trepte văd un fel de șnur cu un desen frumos pe el, iar când mă apropii îmi dau seama că mă uit la un pui de viperă, nu mai lung de douăzeci de centimetrii. Îl admir în voie pentru că nu dă semne să plece. Cam riscant să împart treapta cu el, așa că dau o raită în jurul cantonului să văd ce mai este prin spate. Deschid o ușă a unei magazii și spre surprinderea mea găsesc și aici un pui de viperă, poate chiar fratele celui de pe trepte. O densitate cam mare pentru gustul meu. Este musai să stăm numai cu ușa închisă, altfel cine știe unde ne mai putem trezi cu ei. În următoarea zi plecăm prin Cheile Nerei, iar la fiecare pas mă uit unde calc. Poteca este îngustă și nu îți dă loc de manevră. Fiecare băț mi se pare un șarpe. La un moment dat cu coada ochiului văd lângă stâncă o panglică lungă și mai întunecată. Este deja prea târziu să dau înapoi, așa că fac un salt în față și îl avertizez pe colegul meu să se oprească. Lungimea șarpelui îmi spune că nu este o viperă, așa că prind curaj și mă duc mai aproape. Scot aparatul pentru câteva imagini și mă apropii destul de mult pentru a fotografia cu obiectivul de macro. Plictisit șarpele pleacă din potecă și își desfășoară adevărata lungime, mai bine de un metru. Când se termină îl iau de coadă și îl trag înapoi pentru încă o ședință foto. Nu dă semne de agitație sau agresivitate, însă vrea să se ascundă, așa că îl lăsăm în pace. În urmă cu ceva timp îi arăt una dintre imaginile făcute unui prieten mai priceput ca mine la reptile. Îmi spune că este șarpele lui Esculap, iar deși nu este veninos, mușcătura lui este al naibii de dureroasă. Mă bucur că în imaginile mele este blând și cuminte. Data viitoare trebuie să îmi fac temele mai bine.

Aflat la limita sud-vestică a țării noastre, Parcul național Cheile Nerei – Beușnița este o lume mai aparte în peisajul românesc. Guvernat de apă, de depuneri de travertin sau de eroziuni în calcare, parcul ocupă sudul Munților Aninei și are o suprafașă de 36758 de hectare, în lungul cursului mijlociu al râului Nera, care este și coloana vertebrală a parcului. Sălbăticia zonelor de aici, speciile rare și frumusețea și unicitatea peisajului fac din Cheile Nerei – Beușnița unul dintre cele mai interesante parcurile naționale ale României.

Călătoria noastră în această lume a început bineînțeles la sediul parcului, unde am avut parte de o surpriză foarte plăcută. Directorul de aici a făcut facultatea în Brașov și a fost membru CPNT (Clubul pentru Protecția Naturii și Turism), un club de munte în care am activat și eu mulți ani. De asemenea ne-am dat seama că avem câteva cunoștințe comune, așa că ne-am pus pe povestit și parcă nici nu am remarcat lungul drum de acces până în zona unde urma să fim cazați. Prima oprire a fost pe Valea Beușniței, unde am putut fotografia câteva ochiuri de apă frumoase și o cascadă un pic mai mare. Ajunși la canton ne-am dezechipat și am încercat să vedem dacă păstrăvii din zonă sunt la fel de spectaculoși ca și peisajul în care ne aflăm. Spectaculoși nu pot spune că au fost, însă delicioși cu siguranță. Bineînțeles că nu erau din râu, pescuitul fiind interzis, ci de la o păstrăvărie din apropierea cantonului.

Prima parte pe care am descoperit-o, a fost zona din amonte a Cheilor Nerei, cu interesantul Lac al Dracului. Dis de dimineață ne-am suit în mașină, am mai recuperat un ranger de pe drum și am pornit către destinația noastră. În momentul când am ieșit într-o zonă mai înaltă ne-am trezit impresurați de o ceață aurie. Un spectacol frumos, însă locația nu ne permitea prea multe locuri din care să fotografiem, așa că ne-am bucurat și am mers mai departe. Nera nu este un râu foarte mare, însă formează unele dintre cele mai lungi chei de la noi din țară. Cursul ei nu este unul vijelios, ci mai degrabă domol, însă cheile formate au tronsoane destul de impresionante. Am parcurs și noi o mică parte din amonte, am vazut și Lacul Dracului, interesant însă nu neapărat foarte fotogenic și ne-am continuat drumul printr-un labirint de urcușuri și coborâșuri, printre stâncării și zone de vegetație abundentă, până am ieșit deasupra cheilor într-o zonă de pădure. Traseul a fost unul destul de frumos, însă și mai frumoase au fost întâlnirile pe care le-am avut cu subietele noastre de aici. Am început cu niște crini de pădure (Lilium martagon), flori foarte fotogenice și deosebite, care stau însă în zone destul de umbrite uneori, așa că este bine să aveți grijă la timpul de expunere pe care îl folosiți. Am continuat cu ferigi și câteva insecte, printre care s-au remarcat un croitor cenușiu de o dimensiune impresionantă și doi gândăcei ce se bălăceau în stropii de apă ai unui pârâu de munte. Spre seară am vrut un apus de soare, însă după o zi caldă și senină în cea mai mare parte, nu am avut baftă de ceva foarte spectaculos.

Ziua următoare urma să ne rezerve o minunată surpriză și aveam să cunoaștem cu adevărat ce înseamnă lumea de ape de pe Valea Beușniței. Prima oprire a fost la Ochiul Beului, un lac cu o culoare incredibilă și cu multă vegetați în jur, iar mai apoi am urmat traseul către Cascada Beușniței. Pe vale poți întâlni mai multe căderi de apă, dintre care se remarcă două mai mari notate Beușnița unu și doi. Depunerile de travertin de pe albie au înglobat în ele tot ce au găsit în cale, de la roci la lemne pe care le-au pietrificat și au realizat numeroase terase, de pe care apa se scurge în firicele fine sau în torenți mai învolburați, în funcție de debit. Mușchiul de un verde incredibil ce îmbracă totul în jurul albiei și depunerile mai roșiatice, contrastează foarte frumos și fac din această zonă una foarte fotogenică. În anumite locuri apa curge de peste tot prin pădure și parcă te prinde în mijlocul ei. Am vrut să redau acest aspect și în imagini, așa că la un moment dat am fost nevoit să intru în apă. Pentru că acoperea nivelul bocancilor, a trebuit să mă descalț, însă apa era atât de rece încât nu puteai rezista mai mult de un minut. Cum expunerile mele erau de secunde bune, mă aflam tot timpul în dilemă... când declanșez și când îmi scot picioarele din apă pe rând să nu îmi înghețe. Am crezut că am găsit o soluție ingenioasă și am adus un bolovan pe care să stau, însă după ce acesta s-a dezechilibrat și mi-am trântit propriul trepied cu aparat, obiectiv și filtre în apă, mi-am propus să mă las de astfel de acrobații.

În ultima parte a șederii noastre în acest parc am mers să vedem Cheile Nerei și în partea de aval. Ne-am bucurat de câteva imagini cu un tronson mai îngust de chei și de o vegetație pe alocuri luxuriantă. Aici am avut parte și de o întâlnire cu șarpele lui Esculap, pe care am avut răgazul să îl fotografiem în voie. În concluzie tura din acest parc a fost una deosebit de interesantă și ne-a dat șansa să vedem un peisaj atipic, pe care chiar dacă l-ai văzut în zeci de imagini tot nu poți să ți-l imaginezi așa cum trebuie. Cheile Nerei și mai ales Valea Beușniței sunt locuri care merită descoperite, și chiar dacă peisajul nu este unul vast, care să se preteze la apusuri și răsărituri spectaculoase, datorită faptului că ești mult prea băgat între văi, îți oferă numeroase micropeisaje și detalii fabuloase pe care să le poți aborda. Nu trebuie să uităm de varietatea viețuitoarelor de aici și de vegetația specifică.

Pe final trebuie să le mulțumesc celor de la parc care ne-au fost alături și ne-au ajutat să descoperim aceste locuri minunate. De asemenea trebuie să îi mulțumesc și lui Vlad Popescu pentru încă o tură frumosă împreună. Data viitoare vă invit să descoperim împreună cel mai mic parc național al țării, Buila – Vânturarița.

Drumuri bune si poteci insorite!

PARTENERI