Toate drepturile asupra fotografiilor prezente in acest site apartin autorului. Pentru dreptul de folosire a fotografiilor sau pentru imagini din stoc sau la comanda va rugam sa ne contactati.

Toate fotografiile, imaginile, grafica, textul si conceptul grafic sunt proprietatea autorului. Orice folosire a acestor materiale, sub orice forma, fara cesionarea dreptului de utilizare este interzisa. Orice abatere de la cele mentionate mai sus si orice utilizare neautorizata a materialelor prezentate in acest site, se supune legilor in vigoare si va fi sanctionata ca atare.


ARTICOLE & INTERVIURI

PORTOFOLIU


Dunarea
de la Padurea Neagra la Marea Neagra

Barca trece lin printre nuferi, cu un uşor hârşâit, iar noi, chitiţi în ea, stăm şi ne ţinem răsuflarea, încercând să facem cât mai puţin zgomot. În faţă câţiva pelicani îşi îndreaptă aripile pentru zbor. Ne-au văzut, dar momentan ne ignoră. Ne apropiem şi începem să declanşăm. Cu bătăi grele de aripi păsările se ridică şi bat apa din jur. Mai declanşăm de câteva ori şi zâmbim mulţumiţi. La 2800 de kilometri în amonte, la poarta unui castel, un izvor limpede îşi începe călătoria. Este greu să îţi imaginezi cum acel firicel de apă reuşeşte să răzbată atâta amar de drum şi să ajungă cel mai cunoscut şi iubit fluviu al Europei.


În urmă cu mai bine de un an făceam planurile pentru o expediţie fotografică. După turele montane parcă simţeam nevoia de altceva şi, uşor-uşor, s-a născut ideea cu Dunărea. O abordare fotografică a întregului fluviu de la izvor şi până la vărsare părea un proiect amplu şi greu de realizat. Luat pas cu pas însă a devenit mult mai simplu. Împreună cu Dragoş Giurgiu, coleg fotograf şi prieten, am început să trecem la organizare. O maşină ce ne-a fost atât bucătărie cât şi dormitor, o barcă gonflabilă, două undiţe pe care nu le-am folosit niciodată, aparatele de fotografiat şi întregul arsenal de accesorii, laptop-ul şi o gamă variată de încărcătoare auto ne-au oferit o independenţă totală. Timp de trei săptămâni am colindat malurile fluviului ce şerpuieşte prin opt ţări, am străbătut zeci de sate şi oraşe, am vizitat patru capitale, am vâslit pe diverse lacuri şi canale, am umblat pe poteci şi prin păduri, în căutarea poveştii fluviului.

Donaueschingen, un mic orăşel aflat în Pădurea Neagră (sud-vestul Germaniei), şi-a căpătat recunoaşterea turistică datorită importantului izvor pe care îl găzduieşte. Donauguelle, locul de unde Dunărea îşi porneşte aventura, este mai degrabă o fântână, frumos împrejmuită şi decorată. La marginea orăşelului, râurile Brig şi Brigach îşi unesc apele ce coboară din munte cu Donauquelle şi îşi încep împreună hoinăreala prin Germania. Când auzeam în copilărie vorbindu-se despre Pădurea Neagră îmi imaginam nişte munţi înalţi, stâncoşi şi sălbatici, realitatea este însă cu totul alta. Munţii, mai degrabă nişte dealuri înalte, formează o întindere pitorească pe care stau răspândite păşuni, sate, iar ici şi colo ascunse, chei, cascade şi lacuri.

În Germania cursul fluviului străbate mai mult zone urbane sau rurale, cu orăşele pitoreşti precum Donauworth sau Sigmaringen, cu celebrul castel al dinastiei Hohenzollern. Pe măsură ce înaintează ajunge în Ulm, locul unde s-a născut Albert Einstein şi unde se înalţă cea mai înaltă catedrală din lume (161m). Arhitectura gotică a acesteia şi dimensiunile colosale îţi taie pentru început respiraţia, iar când îţi revii îţi pierzi suflul încă o dată datorită celor 768 de trepte ce te poartă până în vârful turlei. Efortul merită cu siguranţă, deoarece priveliştea de sus este covârşitoare. Între Neuburg, un oraş frumos şi cu o arhitectură interesantă, cu detalii şi picturi uimitoare, şi Regensburg cu ale lui poduri impresionante de piatră şi arhitectură medievală, se află o primă zonă naturală care ne-a captat atenţia. La Kelheim, Dunărea formează un defileu străjuit de pereţi înalţi de calcar şi cu mici plaje din loc în loc. Aproape de graniţa cu Austria, la Passau, Dunărea se uneşte cu Inul, primul ei afluent important. Oraşul este deosebit de frumos, iar promenadele de pe malurile celor două râuri până la unire sunt spectaculoase. Deja Dunărea a devenit navigabilă iar aglomeraţia de pe maluri se face simţită.

Primul oraş întâlnit de fluviu în Austria este Linz, mai apoi, până în Viena, urmând o zonă pitorească încărcată de cultură, istorie şi arhitectură veche. Peisajul din Wachau străjuieşte fluviul cu păduri şi stânci rătăcite, cu sate, castele şi mănăstiri. La Melk am putut vedea o mănăstire uriaşă ce păzeşte malul drept al fluviului. Edificiul actual a fost construit între anii 1702 -1736 şi a fost la origine un castel, lucru ce se vede şi astăzi. Mai departe, tot pe malul drept, străjuieşte ruina unui vechi castel, Aggstein, construit în jurul anilor 1000, ce a inspirat şi a stat la baza multor legende din zonă.  În Viena, prima capitală întâlnită în drum, am fost surprinşi de o vreme mohorâtă, iar aglomeraţia şi agitaţia oraşului ne-au abătut gândul de la fotografie. În jurul oraşului se află două zone naturale protejate, una în apropiere de Tulln an der Donau, cealaltă Parcul Naţional Donauen, spre care ne-am îndreptat şi noi. Canale şi lacuri interesante, păduri de luncă, dar destul de puţină viaţă, aşa că după o zi întreagă de vâslit şi câteva poteci străbătute, am plecat mai departe spre destinaţia următoare.


În Slovacia Dunărea nu zăboveşte prea mult, ceea ce nici noi nu am făcut. Bratislava este un oraş interesant, în partea veche, cu o arhitectură frumoasă. Restul drumului a continuat prin zone industriale şi prin sate până la graniţa cu Ungaria, unde fluviul trece cu totul pe teritoriul ţării vecine. De aici şi până la Budapesta mai era doar o aruncătură de băţ, care însă datorită celor patruzeci de grade de afară a părut destul de lungă. Răcoarea serii din capitala Ungariei şi luminile oraşului ne-au prins bine după o zi caniculară, iar după o şedinţă foto în ora albastră ne-am declarat mulţumiţi şi am putut pleca mai departe. A doua zi a mai urmat o vizită scurtă în Budapesta şi ne-am îndreptat către Baja, o zonă în care Dunărea formează un cadru natural interesant din ce spuneau informaţiile noastre. Uneori însă datele de acasă nu se potrivesc cu cele de la faţa locului, surpriza noastră fiind una destul de mare. Zonele erau foarte greu accesibile, informaţia turistică inexistentă şi cadrul natural destul de sărăcăcios.

Deşi pe teritoriul Croaţiei Dunărea străbate o mică porţiune, formează aici cea mai frumoasă zonă naturală întâlnită până în acest punct şi, aşa cum ni s-a demonstrat până la sfârşitul expediţiei, numai Delta a putut concura cu parcul natural de aici. La confluenţa fluviului cu Drava, un afluent mare şi important, s-a format o zonă umedă protejată. Parcul Natural Kopacki Rit este spectaculos şi oferă multe posibilităţi de fotografiere, mai ales pentru faună. Am întâlnit aici cormorani, stârci, egrete mici şi mari, pescăruşi dar şi vulturi sau berze negre. Deşi au existat condiţii mai stricte de acces în anumite zone, iar timpul nostru a fost destul de limitat am reuşit să surprindem cadre interesante cu această rezervaţie.

Serbia nu ne-a ajutat cu mai nimic în expediţia noastră, fiind în mare parte doar o zonă de tranzit cu o mică escală în Belgrad, un oraş aglomerat şi deloc fotogenic după părerea noastră. La fel se va dovedi şi Bulgaria, în care am intrat pentru o porţiune scurtă, de la Giurgiu la Silistra, pentru a vedea lacul de la Srebarna, un punct important de popas în migraţia păsărilor.

A străbate sudul României a fost poate cea mai mare aventură a expediţiei. Cazanele Dunării au fost primul punct de atracţie, după care am străbătut sute de kilometrii prin arşiţa zilelor de august până în Dobrogea. Peisajul nu este unul foarte spectaculos, doar Dunărea din loc în loc făcându-ne să ne mai scoatem aparatul din rucsaci. Câteva lacuri, câteva poze de seară şi încet-încet, pe drumuri interminabile şi prin gropi inimaginabile am ajuns în punctul final, Delta Dunării.

Nu ştiam ce idee să îmi fac despre peisajul Deltei, singurele imagini le aveam din fotografii sau din vechi amintiri de pe la vârsta de cinci ani când fusesem singura dată aici. Probabil că orice idee mi-aş fi făcut tot aş fi fost luat prin surprindere. În prima zi am tocmit un barcagiu şi am şi plecat să descoperim Delta. Am străbătut canalele şi lacurile din zona Uzlina şi Isac, unde am făcut cunoştinţă cu păsările mult aşteptate. Nu ştiu de ce avem aşa o mare atracţie pentru pelicani, dar întâlnirea cu ei a fost într-adevăr spectaculoasă şi aparatele nu se mai opreau din declanşat. Au urmat cormorani, pescăruşi, egrete, lebede, stârci şi multe alte păsări pe care încă mă chinui să aflu cum le cheamă. Următoarea destinaţie era satul Sf. Gheorghe, unde urma să fotografiem unirea Dunării cu Marea Neagră, punctul zero al fluviului şi al expediţiei. Aici am mai făcut o tură de fotografiat păsări în rezervaţia ce include insulele Sacalin, unde ne-a întâmpinat un stol de pelicani, lebede şi cormorani aflaţi la vânătoare. În ultima seară din Deltă am fotografiat unirea Dunării cu marea pe plaja de la Sf. Gheorghe. Aici soarele răsare din mare şi apune deasupra Dunării.

Apa nu trece de genunchi, deşi suntem la mai bine de treizeci de metri de ţărm. O limbă de nisip se iţeşte din apă şi păstrează pe ea urmele lăsate de o egretă mică. Valurile uşoare nivelează urmele şi pasărea saltă în ritmul lor. Aplecat în apă până la nivelul ei mă strădui să cadrez, dar câte un val mă dezechilibrează de fiecare dată. În amonte, la 2800 de kilometri, nu aveam această problemă, acolo susurul lin al izvorului era deranjat doar de bulele de aer ce ţâşneau din nisip. De la izvor şi până aici Dunărea a parcurs un drum lung, plin de obstacole, dar spectaculos.


Articol publicat in revista PHOTO Travel nr. 2 noiembrie 2008

PARTENERI